Profesiunea de asistent medical face parte din categoria celor mai nobile meserii.Înseamnă muncă în echipă, înseamnă curaj, dăruire, mai înseamnă să uiţi problemele şi nevoile tale, punând pacienţii pe un loc prioritar, chiar înaintea familiei tale. Această meserie înseamnă să ştii să asculţi cu răbdare şi înţelegere, să sfătuieşti bolnavii, să le inspiri încredere,să înţeleagă că toate acţiunile ce le inteprinzi sunt spre beneficiul lor, că ceea ce facem le va uşura suferinţa, iar calitatea vieţii se va îmbunătaţi.
Pacienţii trebuie să găsească în fiecare dintre noi un sprijin,un suflet cald, blând, să ştie că este important pentru noi ca ei să se simtă bine, să fie mulţumiţi de calitatea îngrijirilor acordate. Pacienţii trebuie să simtă că ne oferim ajutorul fără a aştepta recompense din partea lor şi singura compensare fiind faptul că se simt mai bine, că durerea a fost îndepărtată sau ameliorată iar zâmbetul ce ni-l oferă este cel mai de preţ lucru. Această profesie îţi acordă o împlinire sufletească, o imensă bucurie că poţi fi util şi de ajutor unei persoane aflate în suferinţă ce are nevoie nu doar de medicamente şi investigaţii ci şi de o persoană bine instruită ,cu respect de sine şi de semeni, ce ştie să ofere un zâmbet.
O faţă senină transmite pe lângă linişte sufletească şi încredere dar şi profesionalism. Pentru mine tainele acestei meserii a început în copilărie mai bine zis în clasele primare, când am devenit o '' mică soră medicală'' ce avea grijă de două persoane vârstnice(unchiul şi mătuşa mea). La început a fost o joacă, apoi lucrurile s-au înrăutăţit şi pe neaşteptate a devenit realitate, erau în tratament cu medicaţie hipotensoare, digitalică şi antireumatică, prima mea responsabilitate a fost să repartizez medicamentele ce trebuiau administrate pe parcursul unei zile, pentru amândoi, iar atunci când era cazul solicitam ajutorul unei vecine-asistentă medicală. Ceea ce s-a petrecut de-a lungul timpului au constituit un ghid pentru profesia mea şi acum la fel ca şi atunci,sunt foarte mândră şi multumită că pot fi de ajutor semenilor dar şi societăţii şi încerc să-mi fac datoria cu seriozitate, daruire şi profesionalism.
Sunt poate prea exigentă cu mine, dar cred că numai aşa voi putea să menţin un echilibru în viaţa mea - oferind afecţiune, căci e o profesie în care trebuie să fii sensibil, împărtăşind empatie faţă de pacienţi şi tratându-i aşa cum aş vrea să fiu şi eu tratată, cred că singurătatea este cea mai grea şi neânţeleasă boală.
